Căsuța din Arpaș, locul unde timpul a încremenit

Se spune că „acasă” e în inima noastră și în principiu sunt de acord cu asta dar totuși, uneori, simt că poate nu sunt pregatit încă să accept în întregime această afirmație.

De aceea, de ficare dată când urmeaza să urc pe Alpii Transilvaniei, cum au fost denumiți Făgărașii, simt fluturi în stomac, simt aceleași emoții de copil care se bucură și nu poate adormi anticipând bogăția de trăiri care va urma.

Aici fiind, departe de drumurile mult bătute, într-o cabană în care toate utilitățile subînțelese omului modern (lumină, căldura, apă, hrană) trebuie câștigate cu trudă, mă simt transpus în alt timp. Pe de o parte este mult mai obositor, în același timp este eliberator. Astfel te eliberezi de toate lucrurile de care nu ai nevoie cu adevărat și primești atat de mult căutata liniște sufletească.

Nu sunt un adept al izolării dar, din când în când, fiecare dintre noi ar trebui să încerce așa ceva. Într-un loc în care ne simțim acasă, în care ne putem (re)alimenta cu sentimente și amintiri frumoase, departe de civilizație, unde te poți adăposti de cotidian, de înverșunarea și agitația zilelor noastre, într-un loc în care să poți fi tu însuți și în care să găsești timp pentru tine.

Înțeleg că, probabil, nu pentru fiecare funcționează aceeași schemă, cu aceleași ingrediente, dar sunt convins că fiecare dintre noi are, într-un anumit spațiu, sentimente și amintiri frumoase, bucurii pe care trebuie să încercăm să le retrăim pentru a realiza cine suntem cu adevărat și pentru a putea naviga prin viață.

Pentru mine, unul dintre aceste locuri este Căsuța din Arpaș, o poartă prin care mă pot întoarce la origini, unde știu că voi găsi liniștea de care am nevoie.

Mihai Constantenec, 13 martie 2016