A trecut o lună de la Eco maraton şi acum încerc să-mi pun gândurile, la rece de data asta, pe hârtia virtuală. Atunci scriam: ’’Mersi mult Corina(pentru tot)… Faină poză. Mersi mult Sika Marius… Frumoasă experiență. Deși afară era frig, senzația de căldură când alergi cu cineva cu care se creează o legătură, a fost de netăgăduit. Un amestec de grijă pentru celălalt, în același timp cu primirea de energie și recunoștință datorită faptului că EL este acolo, dă un sentiment de nedescris și multă putere. Un sentiment care se imprimă în fiecare celulă a corpului și pe care nu-l uiți ușor.’’
O să încep cu începutul, vorba poveștii: cu înscrierea la care am fost ajutat de Corin și echipa Ecomaraton, cărora le sunt recunoscător că mi-au permis să iau parte la concurs.
Cu două luni înaintea concursului am observat o indispoziție stomacală, care intervenea odată cu creșterea intensității antrenamentului pe durate mai lungi, așa că am început să-mi fac griji.
Cumva, cumva, am dus la capăt perioada de antrenamente dinainte de concurs, dar am avut mari emoții din cauza problemelor de la stomac ce se instalaseră foarte bine acolo şi nu puteam să scap de ele, în ciuda diferitelor tratamente homeopatice și a schimbării regimului alimentar.
A venit şi ziua startului, zi pentru care m-am pregătit mai ales mental. Astfel, mi-am propus să aştept să văd cum îmi va reacţiona corpul, după care, în funcţie de asta, să savurez evenimentul, orice ar fi .
Emoţiile revederii multor prieteni. By the way, Şerban şi Oana (pe care nu-i mai văzusem de o mie de ani) mi-au luminat ziua şi sufletul, mai ales că mulțumită lor (şi altora: Corin, Hajni, Gabi) am ajuns să alerg. Andreea şi Carpathian Man sunt şi ei acolo şi mă bucur din suflet să-i revăd. Emoţii peste emoţii care, chiar dacă pozitive, nu îmi ajutau stomacul.
După start emoţiile încep să se piardă şi mă concentrez să câştig un loc bun de alergat înainte de intrarea pe potecă. Între timp îl văd şi pe Sika cu puţin înaintea mea. Recunosc că am fost surprins la început. Pe măsură ce timpul şi kilometrii trec, încep să-l admir şi să mă bucur că Mediaşul începe să dea oameni cu aşteptări. În acelaşi timp încerc să mă încurajez să mă ţin după el. Îl depăşesc şi mă depăşeşte de câteva ori. Prezenţa lui mă motivează să trag de mine. Un joc care avea să ţină până aproape de sfârşitul cursei .
Stomacul îmi face probleme, dar datorită Corinei, căreia îi mulţumesc din nou pentru Epigastralgin, le ţin sub control. Habar n-am dacă e Placebo, dar pastilele astea pe mine mă ajută şi se pare că sunt singurele care o fac. Aşa că am suferit în lipsa lor până la concurs.
Vremea este bună şi frumoasă la început, iar pe măsură ce se strică mă adaptez fără prea mari gânduri. Ştiam că asta va urma şi ştiu că o să o duc la capăt cu bine. Alergările prin zăpadă şi ploaie din timpul iernii îşi spun cuvântul. Aşa că nu îmi rămâne decât să rămân concentrat şi să-i dau bice.
Partea cea mai interesantă pentru mine este ultima buclă, în care , competiţia prietenească cu Sika se transformă într-o colaborare tacită. Pe ploaie şi ninsoare, spre sfârşitul cursei, încep să simt că alergând cu Sika primesc ajutor atât sub formă de motivaţie cât şi sub formă de energie. Cuvintele de atunci redau chiar şi astăzi cel mai bine ce am simţit.
”Frumoasă experienţă. Deşi afară era frig, senzaţia de căldură când alergi cu cineva cu care se creează o legătură, a fost de netăgăduit. Un amestec de grijă pentru celălalt, în acelaşi timp cu primirea de energie şi recunoştinţa datorită faptului că EL este acolo, dă un sentiment de nedescris şi multă putere. Un sentiment care se imprimă în fiecare celulă a corpului şi pe care nu-l uiţi uşor.’’
Şi acum când scriu aceste rânduri resimt aceleaşi emoţii. Astfel că în mintea mea se strecoară o întrebare la care renunţasem de mult…Team?
Foto: Andrei Tanasie – www.phototase.com
Acum, dacă ar fi să redau într-un singur cuvânt Eco-maratonul, acesta ar fi Recunoştinţa. Sunt atâţia oameni care au modelat această experienţă dincolo de partea subînţeleasă în care sunt singur cu mine, încât realizez cum un sport individual se transformă într-o experienţă de echipă, mult mai intensă şi mai complexă.
Flash back cursă:
Start
Ghionturi (din păcate) pentru un loc mai bun (sunt mulţi care nu au ce căuta printre primii la start).
Probleme din cauza paharului propriu (Băutura îmi este turnată tot dintr-unul de plastic deci ar trebui mai trebuie căutate soluţii)
Sika …
Coborârea de pe prima buclă şi trecerea prin noroi la izvor.
Photo: Vlad Dumitrescu – romaniathrumyeyes .
Începutul coborârii spre Cheile Gradiștei şi Susţinătorii lui Sebastian Butcovan.
Şcoala de munte cu Luci Pașca şi copiii care la Coborârea spre Cheile Gradiștei , deşi m-au atenţionat că alunecă, tot am reuşit să iau o trântă. Dar emoţia pe care o resimt este chiar mai mare decât grija din glasul lui Luci. High Five-urile date cu copiii.
Birgit încurajându-mă pe germană, auzindu-se mai tare decât încurajările în română.
Corina la Cheile Grădiștei jos.
Poteca faină de biţă dintre cele două complexuri Cheile Grădiștei.
Oana şi Gabi la trecerea printre Bucle pe covorul „roşu”.
Corina la sfârşitul celei de-a doua Bucle prin noroi şi pe ploaie.
Ion cu copiii, de mai multe ori – ultima oară aproape pe lapoviţă.
Penultima urcare în care am fost ghidat, că nu cunoşteam intrarea în potecă (mulţumesc mult Adrian Iordache).
Zăpada.
Foto: Cristian Oprea
Oamenii care încurajau în mai toate punctele de pe traseu.
Ultima buclă cu Sika şi Sosirea.
Foto: Corina Fodor – Ecolife
Tremuratul de după sosire, în cămin.
Birgit…
Schimbarea hainelor şi începerea savurării experienţei în timp ce sosesc ceilalţi.
Poveştile cu Andreea şi Lucian Clinciu.
Revin încă o dată cu un gând.
Din punctul meu de vedere, la o astfel de competiţie cei care trebuie admiraţi cel mai mult nu sunt printre primii – aceştia se antrenează oricum, sunt obişnuiţi să se chinuie şi sincer cred că le pasă prea puţin de admiraţia celor mulți. Cei din zona de mijloc merită felicitări, iar ultimii care termină ar trebui aplaudaţi la scenă deschisă pentru părăsirea zonei de confort. Am văzut oameni mai plinuţi care au alergat, am văzut oameni care probabil petrec mai putin de 10% din timpul lor pentru antrenamente, am văzut oameni fără echipamente de top dar care savurează fiecare pas şi la fiecare pas sunt uimiţi de ceea ce îi înconjoară, de cine îi înconjoară şi de ei înșiși, parcă mirați că fiecărui pas îi mai pot adăuga încă un pas, deşi toată elita sportului îi priveşte cu un oarecare scepticism. Pentru mine ei sunt cei care îşi merită cel mai mult medaliile. Şi ar mai fi o categorie de oameni de care vorbim mult prea rar şi cărora le datorăm atât de mult. Aceşti sunt cei din jurul nostru, fără a căror înţelegere pur şi simplu nu am exista în această formă.
Danke Birgit.
Mulțumesc Ecomaraton Team.
Mulțumesc susținătorilor de pe margine.
Mulțumesc fotografilor: Corina Fodor – Eco life, Andrei Tanasie – www.phototase.com, Vlad Dumitrescu – romaniathrumyeyes, Cristian Oprea care ne-au fotografiat pe orice vreme.
Mihai Constantenec
06 Iunie 2016
